joi, 26 noiembrie 2009

Ganduri si dorinte...

E ora 11:13.Maia doarme. I-am facut baita si dupa ce a papat a adormit. Marcel doarme si el.
Au trecut aproape 2 luni de cand s-a nascut Maia dar parca ea e in familia noastra dintotdeauna. Ma intreb cum am putut trai fara ea!? Si totusi nu stiu cum au trecut asa repede aceste 2 luni. Nu vreau sa treaca timpul, nu vreau sa creasca Maia. Incerc sa traiesc la maxim orice moment din perioada asta pentru ca ea nu va mai fii niciodata atat de mica. Mi se pare ca ea creste asa de repede. Acum 2 luni era un ghem care dormea intr-una si nu stia nimic din ce se intampla in lumea asta. Acum cateva saptamani abia daca vedea ceva umbre si acum...acum deja ne urmareste cu privirea, zambeste cand ii vorbim si parca deja stie asa de multe. Ma bucur pentru fiecare progres care il face dar parca as mai vrea sa tin timpul in loc. Poate suna ciudat dar asta este ceea ce simt...
Pe zi ce trece o iubesc tot mai mult... Mi se topeste inima cand imi zambeste...Un zambet pur, plin de dragoste. Doamne pastreaz-o curata toata viata ei, fa-o o fetita cu care sa te mandresti. As vrea sa spui si despre ea: "Ati vazut pe Maia-Rut"... si pentru asta ajuta-ma pe mine sa fiu o mama buna, o mama de la care sa invete numai lucruri bune. Ajuta-ma sa fiu intotdeauna unde vrei Tu, sa spun ceea ce Tu vrei si sa fac doar Voia Ta.
Binecuvinteaza Tu familia noastra!

duminică, 22 noiembrie 2009

6 octombrie 2009...

...o zi speciala, ziua in care s-a nascut Maia-Rut. Acum spun: "ziua in care s-a nascut Maia", inainte spuneam: "ziua in care o sa nasc" :) O zi de care m-am temut si totodata o zi care am asteptat-o foarte mult. M-am dus cu teama la spital, la Resita, impreuna cu mama, mama-soacra si Marcel. Desi nu am aratat lucrul acesta, imi era frica; frica de spital, frica de durere, frica de orice... M-am prezentat la spital la ora 8 AM cu buletinul si bagajul, gata pentru internare...dupa ce au facut actele ne-a dus cu liftul la etaj, pe ei i-a scos pe o parte si pe mine pe alta a liftului, eu eram la maternitate, ei pe coridor :( Cel mai rau lucru cand iti este rau sau teama e sa fii printre straini...dar asta e trebuia sa fiu tare. Oricum nu eram singura, aveam pe Cineva care era cu mine si care imi dadea putere. Totul a fost cum nu se poate mai bine. Cand esti in mana lui Dumnezeu nimic rau nu ti se poate intampla. Fiindca era control nu a putut dl doctor sa ne provoace nasterea si a trebuit sa mai asteptam. In timpul asta m-am imprietenit cu celelalte fete care erau acolo. Tot trimisa de Domnul a fost si o sora care era infirmiera la sala de travaliu si care ii cunostea pe parintii mei. Ea m-a sfatuit sa imi fac si anestezie peridurala. La ora 12:10 mi-au pus perfuzia. Imediat au aparut si durerile, niste dureri ingrozitoare care tineau parca cu anii, in realitate durau cam un minut apoi aveam vreo 30 secunde timp sa trag aer si sa ma pregatesc din nou de durere. Asta a durat pana la ora 14:40 cand mi-a pus anestezia. Nu m-a durut deloc anestezia in schimb pozitia era tare incomoda, cu spatele arcuit, simteam ca mi se rupe coloana. Dar dupa anestezie totul a fost altfel, nu mai aveam dureri si la ora 15:15 am nascut.
Nu imi venea sa cred ca ghemotocul care plangea e fetita mea...A MEA!!! Oau, era asa de frumoasa. Dupa ce i-a taiat buricul si a curatat nasucul si gurita au dat-o pe mana pediatrului care a examinat-o si i-a dat nota 10 :) Chiar este o fetita de nota 10 (scuzati-mi mandria) :) Au cantarit-o si au masurat-o. Avea 3150gr, 50cm, circumferinta craniana 33 si circumferinta abdominala tot 33. Dupa ce controlul s-a incheiat mi-a pus-o un pic in brate si i-am dat un pupic pe obraz apoi a dus-o sa ii faca baita.
Eram asa de fericita, nu imi venea sa cred ca totul a trecut si ca totul e bine. M-au pus acolo pe un pat si l-a lasat un pic pe Marcel sa vina la mine. Sunt niste momente care nu se pot descrie in cuvinte. Sunt sentimente care nu se pot intelege daca nu au fost traite. Pe langa bucuria care o aveam a fost deosebit sa il vad pe Marcel atat de incantat si de entuziasmat.
Dupa ce au vazut-o si ei pe Maia, mi-au adus bagajele si au plecat acasa. Imi era un pic greu, nu eram obisnuita sa stau singura. Am mai fost doar o data internata in spital, o noapte, acum insa trebuia sa stau singura o saptamana. Ma cam ingrozea gandul. Prima persoana pe care am sunat-o a fost tata, mi-au dat lacrimile in timp ce ii povesteam de Maia. Dupa ce am vorbit cu tata m-am simtit mai bine, m-a incurajat si mi-a dat putere. Avea dreptate, trece repede si vin acasa. Seara pe la 7 m-au dus in salon, eram singura deocamdata dar urma sa mai aduca o fata cu cezariana. Nu dupa mult timp au adus-o si pe ea. Cand am vazut ce dureri avea si ce greu ii era i-am multumit lui Dumnezeu ca am putut sa nasc natural.
El a lucrat intr-un mod minunat, asa de bine m-am inteles cu ea si timpul a trecut repede. L-am simitit pe Dumnezeu atat de aproape de mine in zilele alea. Inainte sa plec acasa mai era un hop de trecut: sa imi scoata atele. Asta trebuia sa o faca o asistenta, insa ele erau reci si stiam ca nu le va pasa ca mie imi este frica. M-am rugat ca totul sa fie bine. Domnul a facut ca in ziua cand trebuia sa imi scoata atele sa vina o alta asistenta tanara care nu a mai fost zilele trecute. A fost asa draguta si m-a incurajat si mi-a explicat ce face si parca nici nu am simtit durerea.
E asa de bine sa fii in Mana Tatalui.
Doamne Isuse iti multumesc ca ai fost cu mine atunci si iti multumesc ca esti in fiecare zi alaturi de mine!

Best husband, best father...


A fost o data ca niciodata, ca de n-ar fii nu s-ar povesti, a fost un baiat si o fata...Marcel si Ana-Maria. Si a mai fost si o nunta frumoasa unde ei s-au cunoscut, apoi a fost un an frumos de prietenie si apoi a urmat o logodna si mai frumoasa care a continuat cu o nunta extrem de frumoasa :) Asta e povestea noastra pe scurt. Si adevarata poveste incepe acum...4 august 2007...acum 2 ani :) Nici nu imi vine sa cred ca au trecut deja 2 ani. E si mult si putin. Sunt multe amintiri frumoase. In acesti ani am invatat multe lucruri. Dumnezeu ne-a slefuit caracterele la amandoi. Doua persoane total diferite, crescute in medii diferite si totusi ceva ne unea: dragostea noastra. Sunt 2 ani incarcati, plini de momente frumoase dar si de tensiuni. Nu intelegeam de ce se spunea ca "mananci un sac de sare cu cineva si tot nu il cunosti cu adevarat". Eu credeam dupa un an de prietenie ca il cunosc pe Marcel, insa nu a fost chiar asa. Cunosteam o parte din el, insa in fiecare zi descopar ceva nou la el. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru el, pentru sprijinul care il am in el, pentru rabdarea care o are cu mine si pentru dragostea care mi-o arata in fiecare zi. Doi ani a fost si este sotul meu, dar acum este si tata...tatal fetitei noastre. Un tata perfect, un tata cum mi-am dorit pentru copiii mei. Un tata grijuliu si care desi vine seara obosit de la lucru isi face timp sa isi alinte fetita si sa petreaca timp cu ea. Cea mai placuta priveliste e sa ii privesc pe amandoi, Maia-Rut in brate la taticul ei.
Ce mi-as mai putea dori? Dumnezeu m-a binecuvantat cum poate nici nu meritam. Iti multumesc Doamne Isuse pentru familia mea minunata. Iti multumesc ca avem pace, bucurie si avem parte de dragostea Ta si a noastra unii fata de altii.

joi, 12 noiembrie 2009

Me, myself and I...not anymore...

"Me, myself and I" acesta era titlul intial al blogului meu...dar n-am scris nimic...nici eu nu stiu de ce...
Acum insa trebuie sa schimb acest titlu din mai multe motive:

1. pentru ca nu am reusit sa scriu nimic pe tema asta :P
2. pentru ca am un alt "subiect" mult mai important despre care sa scriu :)
3....